DISCLAIMER : DACĂ IUBIȚI FILMELE, MERGEȚI LA CINEMA SĂ LE VEDEȚI!!! NU VĂ LUAȚI DUPĂ PAREREA UNORA SAU ALTORA. A MEA SAU A ALTUIA CARE-ȘI DĂ CU PĂREREA. FIECARE AVEM PROPRIUL VANTAGE POINT. MERGEȚI, VEDEȚI ȘI BUCURAȚI-VĂ DE MAGIA MARELUI ECRAN ÎN SALA DE CINEMA. NICI UN DEVICE NU VA EGALA VREODATĂ EMOȚIA DATĂ DE ECRANUL ALB CARE PRINDE VIAȚĂ CÂND LUMINILE DIN JUR SE STING.
Nu mai scriu în viața mea că abia aștept să văd un film. Când am văzut trailerul la Napoleon, cu Joaquin Phoenix în rolul împăratului și Ridley Scott la comandă am zis că va fi răsfăț de cinefil. Personaj imens, regizor fără limitări de buget și leading man care vine după ce ne-a năucit în Joker. Festival, tată.
Trailerul m-a făcut să-mi trec data lansării în calendar și să-mi iau bilete din timp. Și cu trailerul am rămas.
Doar ELVIS, versiunea lui Baz Luhrmann m-a dezamăgit mai mult în ultimii ani.
De obicei intru în sala de cinema fără așteptări. Vreau ca atunci când se stinge lumina să fiu luat ostatic de povestea care rulează pe ecran. Să fiu absorbit de personaje și de drumul lor, iar la final să zic Yep. A meritat banii pe bilet. Și statul pe scaun două ore. Sau cât durează filmul.
Trailerul la NAPOLEON-ul lui Scott & Phoenix e o mare minciună. Îți arată ascensiunea lui, încoronarea și bătălia de la Austerlitz. Și pe fugă, pe Josephine a lui. Toate premisele pentru răsfăț de iubitor de filme. Am zis că două ore jumate nici nu respir.
În mintea mea așteptam ceva mai mare ca și GLADIATOR-ul pe care cei doi, Phoenix și Scott, ni l-au livrat acum douăzeci și trei de ani. Doar că atunci Phoenix era în rol de dement psihopat, cum îi stă lui bine. Și în față era Russell Crowe, în momentul lui de Maximus.
Iar Ridley Scott avea 62 de ani. Nu 85, ca acum.
Nu știu dacă progresiștii sunt de vină, sau bătrânețea lui Scott. Cert este că și-au băgat pla într-un personaj imens.
Au făcut un film în ton cu vremurile actuale. Când totul e denigrat sau rescris. De genul, am bani de tocat, mă piș pe el de personaj istoric și pe faptele lui.
NAPOLEON e un film despre un cuplu cu probleme. Doi oameni, un el și o ea, dintre care întâmplător el este împărat. Și strateg militar rămas în cărțile de istorie. Iar ea este o fluidă, cum se zice acum. Adică o rașpandulă care nu-și poate ține picioarele strânse și dă cu tonomatul în stânga și în dreapta. Dar marele împărat e înnebunit după ea și din cauza asta suferă ca un câine.
Dacă treaba asta ar fi ocupat un sfert din film, ar fi fost okay. Orice mare personaj are și viață personală. Și de obicei acolo și-o fură. Dar relația dintre Bonaparte și Josephine ocupă două treimi din film. DAMNNN. Nu asta mi-a spus trailerul că am să văd.
M-am dus să văd un film despre unul dintre militarii a căror nume rămâne scris cu majuscule în istorie și am văzut o poveste uneori plictisitoare despre un cuplu de căkt. Ea fluidă și incapabilă să-i facă un moștenitor, el plângăcios și care are nevoie de mă-sa să-i găsească o mamă surogat pentru făcut de copil.
Una dintre cele mai stupide scene pe care o putea născoci o minte de progresist e cea în care ditamai împăratul e aproape împins de mă-sa să intre în camera unde îl aștepta puștoaica de optsprezece ani care îi va face un moștenitor. Hush, hush zice mă-sa dând din mâini. În timp ce el se fâstâcește în ușă, emoționat că va presta la puștoaica.
BĂĂĂH. E ditamai împăratul. După ce-i scufundase pe austrieci la Austerlitz și toate marile puteri se temeau de el.
Jenant.
Nu am de unde ști care o fi fost adevărul istoric, dar nu-ți bate joc de personaj. Nu-i zi NAPOLEON. Zi-i că-i un film cu un labagiu emoționat, de genul personajelor de care e plin streamingul în vremurile noastre. Cum era personajul jucat tot de Phoenix, în mizeria de HER. Filmul lui din 2013.
În rest, treimea din film care respectă brandul NAPOLEON, e cum trebuia să fie. Mai puțin coloratura. Care aici e pe un ton trist mereu.
Phoenix e Phoenix. Artistul care l-a rescris pe JOKER duce practic filmul în spate. Chiar dacă mie mi-a dat impresia că în filmul ăsta a jucat ca actorii români. Nu s-a jucat, cum face de obicei, ci a făcut un job. S-a dus la muncă de la opt la patru, atent să nu greșească vreo replică. Dacă în JOKER m-a luat cu el în fiecare secundă când apărea pe ecran, aici nu mi-a transmis absolut nimic în două ore și jumătate. Nada.
Cum ziceau Hopkins și Oldman în interviuri, după un număr de ani nu mai simți nimic când faci un film. Intri pe pilot automat. Ești preocupat doar să-ți știi replicile, să fii punctual pe platou și să-ți iei banii. Când se strigă It’s a Wrap ai și uitat în ce ai jucat.
Singura chestie cu care rămâi din jocul lui Phoneix ca Napoleon e mersul împăratului, care i-a ieșit absolut memorabil. Și acoperirea urechilor când trăgeau cu tunul. Dar în rest, nimic.
Și cât e el de mare actor, rolurile de îndrăgostit nu sunt pentru el. Dă-i să fie psihopat, împărat nebun, polițist corupt, JOKER. Orice. Dar nu-l pune să fie un labagiu care plânge din cauza fluidei lui.
Iar cine a ales-o pe Vanessa Kirby pentru rolul lui Josephine ar trebui să dea banii înapoi. Adică pui o englezoaică fierbinte ca o criosaună dată la minim 196 de grade să joace o franțuzoaică care l-a înnebunit pe împărat cu sângele ei fierbinte. No Way. Chimie zero între ei. E bună pentru filmele cu The Rock, dar aici nu.
Păcat că și-au băgat picioarele, pentru că abordarea poveștii a fost foarte mișto. În treimea de film făcută ok, Scott spune povestea în stil british. Adică îi prezintă pe francezi așa cum îi vede oricine altcineva decât ei. Nespălați, trădători și cu aere de mari minți luminate. Vorbitorii limbii care îți dă impresia că te scuipă în ureche când o auzi, vorba lui Bobonete.
Scena de deschidere a filmului e absolut dătătoare de speranță. Îi prezintă pe frantuzi în toată splendoarea, strânși în centrul cetății și excitați la culme în timp ce Maria Antoaneta își pierde capul sub ghilotină. Grobieni care se pretind centrul lumii. Cum sunt și azi de altfel. O țară condusă de un individ care a fost racolat la 15 ani de una cu 25 de ani mai old ca el. Încă cinci ani și-i putea fi bunică. Ce păsări or fi și-n capul lui Macron, să vezi acolo film de făcut.
Ceea ce te păcălește este că scenele de deschidere îl prezintă pe NAPOLEON așa cum probabil o fi fost personajul. Când i se cere să rezolve revolta de pe stradă cu arme puține, dă cu tunul în populație. Fără ezitare. Militar way. Eu asta așteptam să văd în povestea artileristului ajuns împărat și spaima marilor puteri din jur.
Nu două ore de plâns pe canapea că și-a luat nevastă curvă infertilă.
Și pe partea politică e mișto gândit. Ii prezintă pe francezi în același mod. Jegoși ordinari cu peruci fandosite, care își vând și mamele dacă au ceva de câștigat.
Iar campaniile lui NAPOLEON, chiar dacă sunt cam fușerite, sunt fain făcute. Ridley Scott style.
O treime din film e excelentă. E exact ce așteptam.
Dar depinde ce așteaptă fiecare.
Păcat.
Poate pe apple tv va fi mai bine.
Borro’
PS:
Și ca să fie treabă treabă până la capăt mi-am mai luat și cola la pahar mare. Cu popcorn lângă, așa cum se savurează un film la cinema. Nu mi-am luat la sticlă sau la doză, cum fac în ultimii doi-trei ani. Să fie gustul gust de cola.
Și știe naiba ce au făcut cu rețeta, după 2020 încoace, dar ceea ce e în paharul de cinema e orice altceva decât cola. E o chestie care are culoarea de cola, dar e o apă cu ceva gust semi neplăcut.
Foarte nașpa.
În ton cu filmul.
Aia e.
IMAGINI : youtube / imdb / apple original films
